-

Imi privesc reflectia in geamul mizerabil al tramvaiului in timp ce Manic Street Preachers canta "Your love alone is not enough".In fata mea se perinda oameni.Oameni normali,cu care intri de obicei in vorba,care te intreaba cat e ceasul,daca poti sa le imprumuti ziarul,care e urmatoarea oprire si tot felul de porcarii cotidiene care iti fac sila uneori.De ce atata normalitate?
Stop,taie asta!
Ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a trimis un homeless care tocmai s-a asezat la trei scaune in fata mea.Dar,daca stau mai bine sa ma gandesc,un homeless este piesa de rezistenta care lipsea pentru a completa minunatul peisaj cotidian din diminetile lugubre(insorite,dar lugubre de atata normalitate).Are o punga in maini si tot trage din ea.Foarte frumos.Lua-i-ar dracu pe toti,normalitatea asta ma omoara.Cobor la urmatoarea oprire si in fata mea vad iarasi oameni.Trei studente la UMF care discuta despre examenul la Patologie.Una din ele povesteste despre un rave party la care a participat recent unde a jucat Rainbow*.Traversez trecerea de pietoni si ma impiedic de siretul pe care l-am neglijat atata vreme,incat acum e aproape rupt.Chioscul de ziare e tot acolo unde l-am lasat.Am impresia ca va ramane acolo pentru totdeauna.Si in 2367,cand vom zbura cu 'masini' sau mai stiu eu ce alte porcarii future,chioscul va fi tot acolo.Cel putin asa sper...
Si uite ca asa incep sa las deoparte frustrarile mele matinale despre normalitate,si incep sa ma integrez incet incet in ea.NORMALITATE..ce cuvant odios.